Schitul Bradu
Este situat în satul Gurguiata. La el se poate ajunge prin Tisa şi apoi încă 5 km potecă de picior (uneori şi drum de car), urcând pe poteci ştiute de localnicii din localitate sau chiar de la schitul Iezer pe cărări tainice ale monahilor şi localnicilor.
Istoria Schitului este una tulburătoare, asemănătoare cu povestea păsării Pheonix. Ctitoria veche se numea Schitul de sub Râpa Bradului şi continua tradiţia unui schit vechi de lemn (care exista la 1766) într-un loc retras al monahilor şi pustnicilor.
Neavând strălucirea mânăstirilor vecine şi nici accesibilitatea lor, schitul trece în unele perioade în grija Iezerului(în jurul anului 1800), dar cade în degradare şi ruină înca din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, în ciuda eforturilor localnicilor. În 1840, nu se mai găseşte în cartografie decât biserica schitului. În 1854-1855, schitul este alăturat schitului Sărăcineşti aflat la o distanţă apreciabilă şi trecut în bugetul Episcopiei Râmnicului. În iarna 1863-1864, acoperişul s-a prăbuşit, iar reparaţiile au fost făcute de localnici. La 14 septembrie 1909, nu mai exista la schit decât un singur egumen care "îşi muta din loc în loc patul, după poziţia surpăturilor spre a nu fi omorât în timpul nopţii"(Vasile Draghicescu). În 1941, din însemnatele moşii cu care fusese înzestrat schitul nu mai avea decât o curte de 1/4 ha.
Bradu a fost schit de călugări de la începuturile sale până în 1999, cu întreruperi în care nu a mai fost locuit. Renaşterea schitului se poate considera ca începe în 1994, când se stabileşte la schit un călugăr, iar slujba se ţine de preoţii din parohiile învecinate. În 1999, se stabileşte la Schitul Bradul o comunitate de 10 maici în frunte cu monahia Arsenia Maxim- egumena, iar duhovnic este ieromonahul Varsanufie Gherghel de la stareţ al Schitului Pătrunsa.
Biserica işi păstrează hramul "Sf. Ioan Botezatorul", de la sfinţirea ei, şi este ctitoria părintelui Sava ieromonah şi a preotului Grigore, din anul 1784.
